Va foarte multumesc pentru tot ce am trait in acest retreat. Am incercat sa redau o parte din experienta mea – si zic o parte, caci mi-e foarte greu sa descriu in cuvinte tot ce am trait. A fost extraordinar
Despre retreat-ul in Bali pot spune ca a fost plin de experiente revelatoare, energie pozitiva, oameni minunati, eliberare, intelegere. Am aflat despre mine lucruri pe care nu le stiam si altele pe care le uitasem.
Sunt convinsa ca pentru fiecare este altfel, insa asta e experienta mea.Eu am inceput sa merg la yoga in urma cu doar cateva luni, si nu pentru ca asta am simtit, ci pentru ca am auzit tot mai multe persoane ca fac yoga si ca se simt bine. Nu prea intelegeam de ce, caci eu imi imaginam ca yoga e o clasa in care stai, te intinzi si te plictisesti, si din acest motiv am evitat-o pana la 37 de ani. Inainte sa ma duc la prima ora de yoga am cautat pe net cate calorii se consuma la o astfel de clasa si guess what? Primul raspuns pe care l-am primit e ca yoga nu este despre calorii; si atunci am devenit un pic curioasa – dar despre ce o fi?
Pe masura ce am inceput sa merg la mai multe clase mi-am dat seama cat de ignoranta si naiva am fost; a inceput sa-mi placa si sa devin din ce in ce mai curioasa. Deoarece incepusem la sala, unde se face power yoga, o perioada am crezut ca yoga este doar despre asane si flexibilitate (alta naivitate). Dar cand am inceput sa incerc clase si in alte locuri, am inceput sa inteleg partea de dezvoltare si energia din yoga. Ca este despre tine si cum te dezvolti si devii ca om.Atunci a fost momentul cand mi-am dorit sa merg intr-un retreat. Voiam sa inteleg mai mult. Ce-mi imaginam eu ca este intr-un retreat – program militaresc, foarte multe clase, teorie, meditatii, si probabil un loc frumos. Dar eram pregatita pentru asta (asa credeam).
Intre timp o prietena imi spusese despre studioul Suntuncopac, am dat follow la pagina de pe Facebook, insa nu ajunsesem la nicio clasa inca. La un moment dat a aparut anuntul despre retreatul in Bali – si stiu ca suna ca un cliseu, dar am simtit ca trebuie sa merg. Fara sa gandesc, pur si simplu m-am hotarat sa merg. Ce e interesant este ca aveam deja rezervata si platita o vacanta de revelion in Bali, dar nu conta. Simteam ca e altceva acest retreat si mi-am dorit sa cunosc Bali ca un non-turist.
Si asa am inceput sa merg la studio la Andreea, Copacul :), inca din prima ora cu avansul pentru retreat. O urma de reticenta exista, am plecat cu banii de acasa gandindu-ma ca daca nu fac chimie cu oamenii de acolo, asta e, o sa caut alt retreat. Dar nu a fost cazul, dimpotriva, mi-a placut foarte mult.Am inceput sa merg la studio pt yoga, workshops, clase de dezvoltare personala si deja incepusem sa-mi conturez o imagine frumoasa despre cum va fi in retreat. Dar, desi asteptam cu nerabdare, mintea mea incepuse sa se agite: cum ma duc eu asa departe?; nu cunosc pe nimeni; cum rezist cu atat de multe femei; o sa fiu sub lupa, ca asa e intre femei; daca se intampla ceva si eu sunt la capatul pamantului?, etc…mintea mea poate face nenumarate scenarii. Dar ma gandeam totusi sa fiu curajoasa si sa las experienta sa se intample, indiferent cum o fi ea; si in plus nu intalnisem nicio persoana care sa fi fost in Bali si sa-mi spuna ceva negativ. Asa ca am mers inainte; cu frica, dar am mers inaite.Cu cat se apropia plecarea, deveneam mai entuziasta, ma simteam ca atunci cand eram copil si ma pregateam sa plec cu parintii la mare (pe care o vedeam o data pe an). Sunt un control freak, nu am vrut sa recunosc multa vreme, dar sunt. Asa ca mi-am facut si nenumarate griji, am pus foarte multe intrebari despre cum este acolo, ce program avem, unde stam, cu cine, si ma gandeam ce o sa fac cand o sa am timp liber. Am plecat cu 23 kg, cu foarte multe haine si o mini farmacie – daca am nevoie de ceva si acolo nu exista?
Eram pregatita: un loc exotic, frumos, ma bucuram ca stam in hoteluri de 5 stele, yoga si 23 de kg de back up plans.Doar ca Bali avea cat de curand sa-mi dea cu toate planurile peste nas. Si cat de mult ma bucur acum pentru asta. Ne zicea Crina mereu sa nu ne mai facem griji si sa ne lasam surprinse dar nu intelegeam de ce – pana am ajuns acolo.
Am invatat din prima zi ca Bali pentru mine nu inseamna insula si locurile frumoase, ci cum ma face sa ma simt. A fost prima lectie importanta, caci pentru foarte mult timp am ignorat ce simt si aveam senzatia ca bucuria mea vine din lucrurile materiale. In Bali m-am simtit imediat ca acasa si foarte mult au contribuit localnicii, niste oameni extraordinar de buni si frumosi, care iti zambesc mereu si te saluta cu mana pe inima. M-am simtit in siguranta si iubita – nu stiu sa explic cum sau de ce, pur si simplu asta am simtit. Si brusc faptul ca stateam la 5 stele a devenit doar un “bonus”. Ma simteam mult mai bine stand pe jos intr-un ashram ascultand mantre de la localnici si socializand cu soparle, furnici, gandacei. Si daca as fi dormit pe jos acolo nu mi-ar fi pasat – Doamne, unde se dusesera fitele mele? Dupa o zi nu mai stiam in ce zi suntem, cat e ceasul, care e programul – nu-mi pasa, doar traiam cu bucurie ce venea. Si au venit si bucurie, si tristete, si lacrimi eliberatoare, si revelatii, un carusel de emotii din care am aflat mai mult despre mine doar pentru ca le-am acceptat. La un moment dat m-am intrebat daca mai sunt eu.
Am descoperit un loc care iti ofera de toate, asa ca toate kg mele din valiza devenisera aproape inutile. Pana si Starbucks exista in Bali, ceea ce ignoranta din mine n-ar fi conceput. Dar cel mai mult m-a impresionat partea spirituala din insula – ashram-ul unde am plans cu bucurie cand am simtit ca ma coplesesc vibratiile inalte; ritualurile cu apa si foc – ce trairi eliberatoare au fost aici; ziua in sat printre localnici – zambete si fericire pura, ceva ce nu simt pe strada acasa.
Si am realizat: da, sunt superficiala; judec inainte sa inteleg; imi fac sute de scenarii negative cu mintea in loc sa traiesc cu inima; conteaza prea mult ce cred altii si mi-e frica sa traiesc cu adevarat; am investit in haine si pantofi in loc sa investesc in ce-i trebuie sufletului meu. Si am stiut atunci: vreau sa cunosc lumea si vreau sa am curaj sa ma cunosc pe mine.
Zicea o femeie superba din retreat (da, una dintre acelea de care am temeam ca o sa ma judece) ca e nevoie cateodata sa pleci departe ca sa te regasesti. La mine asa a fost.Si toate astea s-au imbinat perfect cu clasele de yoga si workshop-urile noastre, unde am descoperit oamenii cu care am venit. Toate fetele de care mi-era frica ca ma vor pune sub lupa mi-au devenit prietene, mi-au dat instrumente sa ma dezvolt, am invatat una de la alta, am crescut impreuna in aceste zile. Am impartasit experiente pe care nu mi le-am spus nici mie, cu atat mai putin prietenilor sau familiei. Si pana la final s-a creat o energie fantastica intre noi. Am invatat de la fiecare dintre ele si sunt recunoscatoare pentru fiecare experienta.
Si uite ca nu am avut parte de retreat-ul pe care mi-l imaginam eu cu program militaresc, ore de teorie si un loc frumos. Am avut parte de mult mai mult – am avut parte de mine, de oameni frumosi, de experiente pentru suflet, de dezvoltare personala, de iubire, am invatat sa iert (finally!).
Si cu totul neasteptat, am si lasat ceva pe insula – niste frici, ganduri, cateva griji, o mare parte din masculinul din mine.
M-am bucurat de fiecare moment. Si ma bucur in continuare caci m-am intors o alta persoana.Namaste fetelor!
